COMPLEXUL RESPINGERII
Cel mai îngrozitor lucru pentru un copil este de a nu fi iubit, iar cea mai mare frică a sa este de a fi respins.
John Joseph Evoy
Primăvara dis-de-dimineaţă se aude ciripitul păsărilor. Aerul e plin de aroma plăcută de arţar în floare.
De casă se apropie un microbus. La poartă este deja aşteptat de o doamnă cu o geantă în mînă. Uşa se deschide, doamna urcă... liniştea este brusc întreruptă de strigătul unui copil:
– Mami! Mămică! Draga, scumpa mea! Nu pleca! Te iubesc, mămică. Nu mă părăsi!
Mama revine, sărută feţişoara înlăcrimată a fiului şi urcă repede în microbus. Mămica a plecat... „Nu mă iubeşte. Nu îi pasă de mine.”
Fiecare dintre noi a simţit cîndva marea durere a respingerii. Este îndeosebi de acută anume atunci cînd părinţii pleacă, fără a se gîndi deloc la eventuala traumă psihologică pe care i-o produc copilului. Copilul lor devine o jertfă a respingerii.
Conform dicţionarului lui Webster, respingerea este definită drept „refuz de a recunoaşte, a accepta, a asculta sau a acorda importanţă”.
Respingerea provoacă un profund sentiment de disperare. Atunci cînd părinţii ignoră necesităţile copilului sau lipsesc de acasă, acesta îşi resimte inutilitatea şi lipsa de importanţă. Pe viitor va suferi din cauza traumelor suferite pe parcursul formării caracterului în perioada de început al vieţii.
Ar trebui să se ţină cont de faptul că înainte de a oferi, copilul trebuie să primească: atenţia părinţilor, dragostea, înţelegerea şi compătimirea lor. Părinţii pot oferi toate acestea numai atunci cînd sînt acasă. „Cum aş fi putut proceda altfel? – se îndreptăţesc mulţi dintre ei. Este vorba doar de o măsură forţată şi provizorie.” Motivele şi scopurile nu-i interesează însă pe copii, mentalitatea lor fiind lipsită de conexiunea cauză-efect şi capacitatea de a lua în consideraţie motivele a diverse acţiuni. Răspunsul copiilor se bazează pe emoţii, nicidecum pe logică. Oricare ar fi motivele, trauma nu dispare. Copiii deseori cad, ceea ce provoacă zgîrieturi şi julituri. Este vorba despre nişte răni vizibile. Dacă nu sînt prelucrate, vor începe să supureze, provocînd treptat infecţii, fapt periculos pentru viaţă. Am putea oare să nu luăm în consideraţie o traumă? Fireşte că nu!
Este un lucru valabil şi pentru rănile sufleteşti. Ca urmare a plecării părinţilor, copiii sînt lezaţi şi traumaţi emoţional. De cele mai dese ori, nu e vorba de răni provocate în mod intenţionat. Oricum, nu încetează a fi reale. Se cuvine ca acestea să fie „spălate şi dezinfectate”, în caz contrar, va progresa acea infecţie emoţională patogenă, pe care o numim „respingere”.
Există cursuri speciale privind acordarea primului ajutor medical, participanţii la care sînt învăţaţi să prelucreze leziunile corporale. Avem nevoie şi de cursuri similare privind traumele psihologice. Aşa cum o infecţie afectează întreg corpul, o traumă emoţională afectează sufletul, răspîndindu-se asupra gîndurilor, sentimentelor şi faptelor unui copil.
Hotărînd să plece sau să rămînă acasă, s-ar cuveni ca părinţii să se gîndească în primul rînd la copil: aceasta ar trebui să aibă efecte pozitive asupra vieţii lui. De aceea, în cazul în care au decis totuşi să plece, ar fi bine ca părinţii să respecte anumite reguli de prim ajutor emoţional:
Prima: cuprindeţi-l pe copil la piept cu multă afecţiune. Anume apropierea de părinţi îi oferă acestuia siguranţa că totul este în regulă.
A doua: încurajaţi-l şi liniştiţi-l pe copil. Şoptiţi-i vorbe de alinare, încurajare şi susţinere: „Totul va fi bine, dragul meu. Mami te iubeşte.”
A treia: nu ascundeţi faptul că urmează să plecaţi. Aveţi încredere în copilul dumneavoastră. Descrieţi-i în cuvinte ceea ce doriţi să faceţi: „Te-ai speriat că mama pleacă? Îmi pare foarte rău că sînt nevoită să plec, dar te iubesc şi cred că mă vei aştepta.”
A patra: ascultaţi-l pe copil. Fiţi atenţi nu doar la ceea ce spune, ci şi la gesturile şi emoţiile sale. Cu cît mai detaliat vă va vorbi copilul despre sentimentele sale de durere şi frică, descărcîndu-se astfel, cu atît mai uşoară va fi despărţirea.
A cincea: arătaţi-le copiilor că bunăstarea lor este o prioritate a dumneavoastră. Ajutaţi-i, pe diverse căi, să depăşească criza despărţirii.
A şasea: dragi părinţi, nu uitaţi de eventualele consecinţe ale plecării dumneavoastră: persoana cu sentimentele amorţite renunţă la dreptul la emoţii şi nu are interes pentru sentimentele altora, chiar dacă aceştia îi sînt părinţi.
Purtăm responsabilitate nu pentru ceea ce se întîmplă în jurul nostru, ci numai pentru ceea în ce sîntem implicaţi direct.
Nadejda MOCANU,
Liceul teoretic Nr.2, or. Vulcăneşti
|
